CONTOPIRE

Nu vreau decât să mă hrănesc
cu apă şi lumină.
Să-mi curgă-n suflet şi în trup
cascade infinite de iubire.
Să-mi împletesc nuferi în păr
şi să miros picătura
ce le-a colindat esenţa.
Să-mi îngrădesc irisul
cu aurore boreale
ivite pe cerul luminii.
Nu vreau decât să văd
apa când se contopeşte cu lumina,
cum se îmbrăţişează timid
şi şoptesc una alteia
secrete existenţiale.
Nu vreau decât să-mi împletesc
fiinţa-n cordonul lor sideral,
să le îngădui să-mi cureţe umbrele
şi fântâna putrezită a neputinţelor.
Să fiu ca un embrion
în pântecele lor de splendoare,
să mă înec, să mă topesc,
să prind rădăcini
şi să mă pregătesc
să renasc.

ÎNTRE CUVÂNT SI TACERE

Ce sa-ti mai spun, acum când s-a oprit.
Secunda ce-mi masoara nemurirea.
Când ne-a ramas un solitar sarut
Si-o noapte ce ne-ntuneca iubirea.
Ce sa-ti mai spun? Mai are oare rost
Sa fac din nou risipa de cuvinte?
Mi-e teama c-o sa râzi de tot ce-a fost
De dorinta noastra, prea cuminte.
Ca te zaresc în nopti de insomnie:
Arunci cu pietre-n lacul meu de vise
Sau navighezi în barca-ti de hârtie
Prin valuri de sperante greu învinse...
Ca te-am vazut pe strazi, cersind lumina
Sau ca vindeai neîmpliniri în piata,
C-astepti un rasarit ce n-o sa vina
Si-o palida si trista dimineata...
Ca nu mai am nici vieti asa de multe,
Nici gânduri, nici priviri nemarginite,
Trecutul a uitat ca sa mai uite
Iar amintirea tese noi ursite...
Ce sa-ti mai spun? O dulce nepasare
Îmi murmura cuvinte idioate
Si mi-as dori sa strig în gura mare
Ca nu s-a stins, ca înca se mai poate!